Am adesea impresia ca societatea in care traim ne obliga sa fim un gen de roboti, setati pe sistem automat: trebuie sa indeplinim o multime de functii in timp foarte scurt, la serviciu si acasa; trebuie sa comunicam rapid si sa utilizam gadgeturi care aproape devin parte din noi. Nu functionam bine fara telefon, spre exemplu. Devenim aproape dependenti si, in cele mai multe cazuri, nu avem de ales. Intram in sistem si suntem doar o mica rotita din acesta, deci trebuie sa functionam conform regulilor generale. Avem o multime de task-uri de indeplinit, iar organizatia in care lucram depinde de viteza noastra. In acelasi timp, poate avem o familie, deci avem mai multe roluri de indeplinit zi de zi – angajat, partener, parinte etc.
Timpul ne cronometreaza ca intr-o cursa si abia daca avem timp pentru hobby-uri. La finalul unei saptamani de acest gen, nimeni nu ne ofera un premiu sau o medalie; este pur si simplu “normalul” pe care l-am indeplinit, nimic mai mult. Intr-un asemenea sistem, nu prea ai timp sa fii nostalgic, abia daca iti mai poti lasa gandurile si sentimentele sa danseze libere. Si totusi, din cand in cand, imi mai permit acest lux. Sunt acele momente in care pot sa fiu nostalgic si sa ma bucur de unele amintiri placute / sa ma intristez pentru ca au trecut si nu pot calatori in timp. “Sa nu-ti para rau ca a trecut, sa te bucuri ca a fost” – stiu, stiu, teoria e ok, cu practica e mai complicat.
Poate cele mai dragi momente sunt cele de cand eram copil. Asadar, moment drag + moment drag + …… + moment drag = Copilarie. Ca noi toti, n-am fost nici eu atat de genial incat sa ma bucur intens de fiecare moment in mod consitent, sa-mi dau seama cat de frumos este sa fii copil si ca nu este chiar atat de grozav sa fii “om mare”. Mi se intampla, in rare momente de relaxare si in care imi pot permite sa fiu nostalgic (incalc “regulile”), sa ma duc cu gandul in copilarie. Momente pe care le-as repeta iar si iar. Anii aceia in care mergeam la gradinita si in clasele primare. Avem o multime de bucurii simple, de la a iesi in spatele blocului si de a ma juca “de-a magazinul”, pana la a ingriji cateii din cartier, a aduna pietre stralucitoare si a colectiona poze de la guma Turbo. Nu conta ca aveam la TV doar vreo 20 de canale (majoritatea straine) si ca abia gaseam 1-2 ore de desene animate dupa-amiaza, in limba italiana si germana. Nu conta nici ca nu aveam gadgeturi, internet, telefon si ca trebuia sa urc scarile sa spun ca mai stau putin afara (mai nou, copiii trimis SMS-uri).
Inchid ochii si vad diverse cadre, ca niste fotografii, unele statice, altele in miscare, un gen de filmulete scurte. Interesant este ca mereu este soare, lumina naturala, ca intr-un desen de copii; oare asa a fost sau creierul meu idealizeaza fiecare moment? Imi amintesc cand ii ieseam in intampinare bunicii mele care venea spre noi, imi amintesc cand ieseam cu bicicleta cu unchiul meu, cand pictam cu mama mea sau cand jucam fotbal in parc ori exploram “zone necunoscute” in cartier sau mergeam seara sa cumpar iaurturi cu fructe sau napolitane straine de la magazinul unei benzinarii din apropiere. Atunci, grijile mele se masurau diferit. Unchii mei ma intrebau de “gagici” si nu de cum imi merge la job sau de alte nimicuri din astea serioase, asa cum se intampla in prezent. Vremuri. Cand am niste momente, nici macar nu trebuie sa inchid ochii, caci vad totul. Si inspir adanc, savurez cu toate simturile acele momente dragi, amintiri dragi aka (also known as) Copilarie.
Toate aceste “marturisiri” au venit natural, acceptand provocarea Danone, care m-a intrebat “Tu ce moment ai repeta mereu cu placere?”, ca parte a campaniei Momentul tau, realizata pentru brandul Cremosso. Si apropo de iaurt si de Danone, o amintire-fulger imi vine chiar acolo, tot legata de copilarie, dar de o etapa mai apropiata de prezent: cand eram in clasele gimnaziale (probabil prin a 6-a sau a 7-a), imi formasem un obicei (genul acela de rutina placuta); invatam dupa-amiaza si terminam orele pe la ora 18-19; pe drumul spre casa, ma opream in fiecare seara la magazinul din apropiere si cumparam cate un pahar mare de Danone si niste fursecuri. La vremea aceea, iaurtul Danone doar ce aparuse in Romania si era importat, cred. Ma cucerise gustul Danone si nici nu cunoscusem inca gustul Cremosso, dar nici asta nu conta, pentru ca aveam Copilaria inca palpaind in jurul meu. Grijile mele se masurau in note la scoala si – extrem de important – cum sa o cuceresc pe X sau pe Y. Nu dam nume 🙂
Voi ce momente dragi pretuiti si ati vrea sa repetati continuu? Cei de la Cremosso fac colectie de momente de la noi toti, iar inscrierea lor se poate face simplu, prin formularul realizat special. Mai mult, Momentul tau poate fi recompensat cu un voucher de rasfat. De parca un Cremosso in sine si provocarea de a te gandi la momentele tale frumoase nu era de ajuns 🙂
